Poate ca oamenii fac imbratisarile sa fie speciale, mi-as fi zis atunci. As fi vrut sa pot sa ii dau drumul, constientizand durerea la care voi fi supus. Chiar si zambetul imi era nesigur, parca amintindu-i ce va urma.

Aveam sa ne despartim, de data asta, pentru totdeauna.

Ne-am tot „promis” ca vom ajunge in punctul asta. Pana atunci insa, niciunul dintre noi nu avea de gand sa renunte atat de usor. Imi ceruse sa renunt, pentru a nu stiu cata oara, iar de data asta lucrurile nu aveau sa revina la normal, astfel ca am ales sa ma conformez.

Ar fi fost singurul lucru nobil pe care as fi putut sa il fac, dupa o sumedenie de lipsuri pe care nu am putut sa le acopar.

Teama incepuse sa puna stapanire pe gandurile mele.

Aveam sa ma intreb cum vor decurge zilele mele, in absenta acelui sentiment pe care mi-l oferea. Nu mai era de mult o simpla teama de singuratate, ci mai degraba o teama de a nu ma uita, desi se presupunea ca imi asumasem asta inca de cand incepusem sa o neglijez.

Traisem o lunga perioada de timp cu gandul la perfectiunea pe care reuseam sa o atingem atunci cand ne priveam, la sublimul imbratisarilor si la…primul te iubesc.

Au trecut trei ani.

Inca incerc sa uit acel prim „te iubesc”.

Profilul autorului Mihai Teodorescu

Pasionat de bucătarie, medicină și fotografie. Încerc să îmbin pasiunile mele și să promovez, prin scris, lucrurile pozitive din societatea noastră.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *